Întoarcere la INDEX
Date biografice după Georgeta Horodincă
Ion Agârbiceanu s-a născut în comuna Cenade din fostul județ Alba, la 12 septembrie 1882. Așezat într-un ținut de dealuri, păduros, satul natal al scriitorului era locuit în acea vreme de o populație în majoritate românească, alături de români viețuind acolo sași și țigani – aceștia din urmă împărțiți în “cei de sus” (adică din deal), meșteșugari, fierari, ortodocși, și “cei de jos” (adică din vale), gloata, muncitorii cu palma, uniți.
Din partea tatălui, familia se trăgea de prin părțile Sibiului, de la Agârbiciu, unde purta numele de Boaru. Mutându-se în Cenade, i s-a pus noului-venit, adică lui Vasile Boaru: Agârbiceanu, și așa s-a chemat de azi înainte. Pădurar de meserie el a locuit toată viața la pădure. Fiul său, Nicolae, s-a căsătorit cu Ana Olariu, ai cărei părinți locuiau de asemenea pe hotarul comunei, așa că ambii au crescut în afara satului, la 6-7 kilometri de așezările pe margine. Totuși Nicolae Agârbiceanu, care în urma unui examen pregătit cu sârg a ajuns brigadier silvic, era om cu oarecare carte – se pare că învățase la școala locului de obârșie a neamului în Agârbiciu, unde familia avea încă rude, îi plăcea nu numai să citească, se abonase la publicații poporale ardelenești de pe acele timpuri, Gazeta de Brașov, Foaia poporului, din Sibiu, Calicul (foaie umoristică tot din Sibiu), dar s-a ocupat și cu strângerea de material folcloric, trimis periodicelor de felul celor de mai sus, unde s-a și tipărit. Dintre versurile poeților de vază de atunci, îi plăcea acelea ale lui Coșbuc și ale tânărului Goga. Ana a rămas în schimb analfabetă, căci din pricina depărtării la care se găsea locuința părinților ei de școală, n-a putut urma cursurile. Avea însă o minte luminată, iubind literatura, ascultând cu mare plăcere citaniile cu glas tare ale bărbatului. Foarte credincioasă, religiozitatea ei avea mai degrabă un caracter puritan, prin severitatea morală a judecăților și conduitei de viață nu era mulțumită cu orânduirea socială, cu împărțirea în oameni prea avuți și prea săraci. Nicolae Agârbiceanu și Ana Olariu au avut opt copii, patru băieți și patru fete. Ion a fost al doilea.
Toată literatura lui Ion Agârbiceanu se trage din această apă a începuturilor care a fost copilăria sa în sat, în mijlocul naturii, în ambianța simplă a îndeletnicirilor vieții țărănești. Pentru viitorul scriitor, natura n-a fost numai matca întâilor sale legături cu lumea, ci și prima lui școală temeinică.
De mic odată cu primăvara, când încă nu mergea la școală, și apoi vara, în vacanțe, ca școlar, copilul Ion păzea oile la marginea pădurii și chiar în pădure, la Tufe – cum se chema pădurea de lângă satul Cenade – într-o singurătate deplină, populată doar de senzații și fantasme. Ceva mai târziu, deoarece tatăl său făcuse ocoale pentru oi și vite și o colibă pentru paznici, nici nu mai era nevoit să aducă seara noatinii și sterpele în sat, ci rămânea să doarmă lângă pădure, uneori împreună cu o soră mai mare și o “sluguță”.
“Păstorului” copil i-a urmat feciorul școlar, care în vacanțe ieșea cu ai săi la muncile câmpului, ajuta la fân, la secere. Astfel natura și munca în sânul ei au impus prima și poate cea mai însemnată orientare a imaginației copilandrului și adolescentului care avea să ajungă cândva un renumit scriitor.
Ion Agârbiceanu a învățat să scrie și să citească la școala primară din Cenade, unde a urmat primele două clase. Învățătorului, care era îmbrăcat în straie țărănești, i se spunea de către săteni Dăscăluțul (diminutiv care ascunde în sine, ca într-o adevărată sorginte, farmecul blând al atâtora din numele diminutivale răspândite din belșug în opera nuvelistului). Apoi micul elev a trecut cu învățătura în școlile Blajului, unde a urmat și liceul. Acum încep lecturile, uneori naive, alteori instructive din viața pieilor roșii din America, istorisiri cu haiduci de N.D. Popescu, basmele lui Ispirescu, colecția folclorică a lui G.Dem. Teodorescu. Prin clasa I sau a II-a de liceu cunoaște un mare povestitor, Minea, ungur de origine dar vorbind bine românește, și care făcea deliciul școlarilor din Blaj în schimbul unui pachet de tutun de pipă. Seara, poveștile lui Minea împărtășeau pe micii ascultători ca dintr-un corn al abundenței, ce le desfăta imaginația. Treptat, apoi, sfera cunoștinețelor literare se amplifică și se adâncește, datorită comorilor din biblioteca liceului. E perioada clasicilor și a scriitorilor români mai însemnați de atunci: Negruzzi, N.Gane, Creangă, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță. Descoperirea cea mare trebuia să fie însă, prin clasa a VII-a și a VIII-a, poezia: Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, dar mai cu seamă Coșbuc, poetul la modă. Datorită acestor lecturi lirice, în adolescentul Agârbiceanu se trezește acum scriitorul: dar mai întâi, un poet! La societatea de lectură a elevilor, citește primele lui încercări în versuri, dintre care unele vor înfrunta publicitatea apărând în săptămânalul blăjean Unirea. Tânărul poet se simte încurajat să continuie pe acest drum, și noi versuri ale lui apar în diferite ziare ardelene, printre care Gazeta Transilvaniei, semnate cu pseudonimul câmpenesc, împrumutat din Horațiu – Alfius. Când în primii ani ai veacului trecut, văd lumina tiparului în Sămănătorul versurile intitulate Legenda slavă, s-ar părea că autorul lor s-a consacrat pentru totdeauna carierei de poet. Alta era însă zarea literară spre care aveau să se îndrepte pașii creatori ai lui Agârbiceanu.
În 1900, după ce trece examenul de maturitate, nepotul pădurarului Vasile Boaru e trimis de arhiepiscopia Blajului la Seminarul teologic central din Budapesta, pe lângă facultatea de teologie a universității de acolo. Timp de patru ani, făcând studii adeseori extrem de aride pentru o imaginație care se voia liberă, spontană, naturală, și care se făceau în limba latină și cea maghiară, Ion Agârbiceanu e nevoit să renunțe la patima lui pentru lectură. Setea de literatură îi era satisfăcută doar de paginile revistelor și ziarelor românești care puteau pătrunde între zidurile reci ale Seminarului (biblioteca românească aici nu exista). Mai cu seamă a adus în inima și mintea teologului budapestean o lumină nouă, o adevărată revelație publicată în Semănătorul de Mihail Sadoveanu, impetuosul tânăr scriitor, care se afirmă pe cerul literelor române, ca o stea de întâia mărime, încă de la ivirea sa. Stilul sadovenian l-a impresionat atât de puternic pe novicele Agârbiceanu, încât i-a dat un impuls hotărâtor să pornească pe calea creației ăn proză. Erau și alți prozatori la Semănătorul, ca I. Ciocârlan și Sandu-Aldea, care au produs impresie asupra tânărului Agârbiceanu, dar nimic nu se poate asemui cu marea descoperire sadoveniană, care l-a îndemnat să aleagă pentru totdeauna proza ca mijloc de a comunica și realiza sensibilitatea lui artistică. Între timp, apărând la Budapesta revista Luceafărul, Ion Agârbiceanu publică acolo primele schițe care-l consacră ca prozator: Hoțul, Căprarul, Cula Mereuț, Mistrețul. E îndată primit cu entuziasm de cititori, încântați că acum are și Ardealul un prozator al său.
